Simply having children does not make parents

Eram in parc in weekend si cum ma asezasem pe o banca in cautarea unui moment de liniste, o fetita pe o bicicleta – nu avea mai mult de 6 ani – a trecut pe langa mine plangand cu sughituri. La cativa metri in spate, tatal o admonesta cu cuvinte pe care nu le pot reproduce aici, asta dupa ce ii aplicase si o corectie corporala. Motivul: fetita nu tinea ghidonul drept, iar parintele nu se dovedea numai total lipsit de talente pedagogice, ci, mai grav: ii lipsea chiar bunul simt. Era violent in exprimare, strident in aspect si pe cale sa transforme ceea ce ar trebui sa insemne o experienta placuta – mersul cu bicicleta – intr-una oribila, traumatizanta.

Cinci minute mai incolo, o mamica aproape isterica isi zgaltaia fiul din umar pentru ca se murdarise pe pantaloni. Probabil ea nu vazuse reclama aceea la detergent, cu “murdarirea este buna”, iar pentru o mama curatenia si starea impecabila a vesmintelor sunt ceva absolut sacrosanct. 

Vad multi parinti care se poarta oribil cu copiii lor. Parinti care fac copii pentru ca le suna ceasul biologic, iar copiii, cand apar, se transforma in niste instrumente, in a doua sansa, capata functii compensatorii. Ai visat sa fii balerina cand erai mica, dar parintii nu au dorit sa te duca la cursuri, considerand ca e o pierdere de timp? Sotul tau a dorit sa fie jucator de tenis, sa-i calce pe urme lui Tiriac si lui Nastase, dar in orasul lui de bastina nu exista niciun teren si, cu atat mai putin, un instructor? Nicio problema: fiica voastra va face si tenis, si balet. Ba chiar si pian, si cursuri de acuarela japoneza. Iar peste un an, se va apuca si de ski, si de ikebana. Ca “nu-i strica in viata”! Dar copilul ce isi doreste? 

Societatea noastra este una care incearca sa inveleasca, cel putin la nivel declarativ, intr-o carapace protectoare membrii considerati defavorizati. E urat sa radem de religia oamenilor, de pielea si de orientarea lor sexuala. E urat sa fumam la locul de munca pentru ca ne imbolnavim colegii. E urat si ilegal sa concediem femeia insarcinata. Si asa mai departe. Emisiunile tv au jos o bulina care ne face atenti la tipul de continut difuzat, pentru a ne putea proteja copiii in consecinta. Langa scoli, este interzisa deschiderea de fast-food-uri si de sex-shop-uri. Si tot asa .Cu toate astea, oricine poate procrea. Absolut oricine, cu minima conditia sa aiba un aparat reproducator in stare functionala si sa poata sustine o sarcina. Uneori, desi stiu ca dreptul la reproducere, este inalienabil, mi se pare straniu.

Daca vreau sa am carnet de conducere, sunt invitata si obligata sa dau un test psihologic. Care sa-mi verifice reflexele si simturile. Daca vreau sa intru in fortele armate, la fel. Pentru a se vedea cum stau cu sanatatea mentala si ce risc exista ca intr-o buna zi sa ies cu bazooka pe strada si sa omor toti oamenii imbracati in rosu si cu o plasa de la Metro in mana dreapta. 

Cu toate astea, daca azi mi se nazareste, sa apelez la un domn dragut si cu un iq macar in medie, care sa planteze in mine un spermatozoid performant, atunci nu ma intreaba nimeni nimic. Nu vine niciun medic la mine sa-mi arate un deget, sa imi bata cu un ciocanel in genunchi. Nu ma intreaba nimeni daca, atunci cand eram mica, nu-mi placea cumva sa vanez gugustuci si sa le scot ochii cu o iglita. Sau poate ca eram pasionata de a lasa cate un rahat de caine in banca fiecarui coleg de ziua lui de nastere. Pot sa fiu cat de tacanita se poate si ma pot reproduce, teoretic vorbind, la nesfarsit!!!

Sigur, cei mai optimisti dintre voi imi vor pomeni de asistenta sociala si de protectia copilului. Si imi vor spune ca “autoritatile statului”, daca vor vedea, de pilda, ca obisnuiesc sa ies goala pe strada de Craciun, cu doua globuri in urechi pe post de cercei si o betea in jurul capului, ca olimpicii din anii ’80, ca obisnuiesc sa arunc cu prune in pensionari, atunci da, statul va interveni si ma va decadea din drepturile mele parintesti. Sincera sa fiu, am rezervele mele. Statul roman mi se pare miop iar  cand nu are probleme cu vederea, e ocupat cu altele, nu cu bunastarea copiilor nostri.

 Asadar, teoretic vorbind, orice “sonat” poate face copii. Cat de multi vrea el. Cand vrei insa sa adopti, se schimba treaba. Atunci esti trecut prin furcile caudine. Esti testat. Fortat sa raspunzi la intrebari. Analizat psihologic, social, economic. Si chiar daca obtii “note” bunicele, chiar daca demonstrezi ca ai toate calitatile pentru a fi un parinte bun, tot te poti trezi refuzat din te miri ce motiv. 

Carevasazica, un nou paradox: copiilor proprii le putem face orice. Putem tipa la ei, cu voci harsaite si ochii iesiti din orbite de nervi, ca nu tin ghidonul drept.

Pana la urma simplul fapt ca dai nastere unui copil nu te face parinte….e nevoie de ceva mai mult pentru a merita aceasta titulatura.

In pat cu dusmanul…

…sau Scrisoare catre o victima a violentei domestice

Draga mea,

Am ezitat mult inainte sa astern aceste randuri. Stiu ca ma vei certa, ca te vei incrunta citindu-le, ridicand spranceana dezaprobator, asa cum faci de obicei cand ceva nu-ti este pe plac. Te cunosc mai bine ca oricine, trebuie sa recunosti asta, si cu toate ca nu gasesti puterea sau poate curajul de a-ti deschide sufletul in fata mea, eu stiu cosmarul pe care-l traiesti. Cunosc sentimentele care te macina si gandurile care te consuma, putin cate putin, in fiecare clipa. Le citesc in fiecare zi, fara prea multa greutate, pe chipul tau imbatranit inainte de vreme, in ochii care deja nu se mai obosesc sa ascunda disperarea, in zambetul fortat care demult nu mai pacaleste pe nimeni.

Parca te vad cum stai in coltul tau, departe de priviri iscoditoare si indiscrete, cum te straduiesti neincetat sa-i tii pe ceilalti la distanta pentru ca, nu-i asa, ei sigur nu ar intelege. Ai mai incercat sa le explici, sa te destainui, sa le povestesti cum este sa-ti traiesti viata alaturi de dusman. Ironia face ca dusmanul sa fie tocmai persoana care trebuia sa te protejeze, care mai mult decat oricine trebuia sa te fereasca de tot ce-i rau. Ce frumos era totul la inceput! Ce fericita erai! Cate sperante, cate planuri indraznete de viitor, toate spulberate de prima palma… Cat trebuie sa te fi durut acea prima lovitura, ce semne adanci trebuie sa-ti fi lasat pe chip, dar mai ales in suflet. Cat trebuie sa te fi durut toate care i-au urmat, cu o frecventa si intensitate din ce in ce mai mare. Ce haos halucinant trebuie sa-ti fi cuprins mintea si sufletul cand ti-ai dat seama ca toate visurile tale s-au prabusit ca un castel din carti de joc.

Numai gandindu-te la el, numai rostindu-i numele in gand si deja simti cum inima iti bate mai puternic, cum tamplele iti pocnesc, ochii parca iau foc, iar mainile iti tremura. Iti framanti mintea, dar tot nu reusesti sa intelegi cum barbatul minunat de care te-ai indragostit si care a promis sa te iubeasca vesnic s-a putut transforma peste noapte in propriul tau calau, intr-un monstru cu chip de om, a carui simpla prezenta te umple de teama si nesiguranta.

Te privesc cu tristete si ma realizez cat de ingrozitoare trebuie sa fie o asemenea existenta. Cate ganduri te napadesc, mereu tainuite, bine ascunse, dar atat de prezente, atat de naucitoare, de paralizante… Te straduiesti sa le tii piept, dar, ca de obicei, sunt mai puternice si, neputincioasa, le lasi sa puna stapanire pe tine. Cate scenarii sinistre prind contur neincetat in mintea ta si iti fura linistea, si somnul, si pofta de viata.

Unde e pofta ta de viata?? Unde e acea convingere pe care o aveai ca trebuie sa cuceresti lumea si ca, totodata, detii resursele si puterea de a o face? In ce moment al vietii ai pierdut vointa, incapatanarea chiar, de a depasi toate obstacolele din cale? Oare nu spuneai chiar tu ca o viata traita cu teama este o viata traita pe jumatate? Presupun ca undeva pe parcurs, intre loviturile primite si umilintele indurate, ai inceput sa pierzi din vedere faptul ca viata e scurta si frumoasa si merita traita din plin.

Te vad cum te zbati in cautarea unei solutii salvatoare care sa-ti redea linistea si libertatea, cum cauti o farama din curajul nebun pe care-l aveai altadata si care acum te-ar salva de la o viata care a incetat demult sa-ti mai apartina. Vad disperarea cu care cauti raspunsuri si o modalitate de a reduce la tacere vocile interioare care te tot iscodesc. Din pacate, numai de tine depinde sa le faci sa taca pentru totdeauna, tu esti singura care poate face lumina in intunericul care te-a cuprins.

Nu poti lasa frica sa-ti dicteze toate deciziile, sa te paralizeze si sa-ti invenineze toate resorturile interioare.  Frica ucide mintea, este o moarte inceata si extrem de chinuitoare. Valorezi prea mult ca sa te lasi ucisa, ai ajuns prea departe ca te lasi desfiintata si anulata ca individ. Mai ai inca prea multe vise de indeplinit, prea multe culmi de urcat, prea multe varfuri de cucerit.

Asa ca lupta, draga mea, cu dusmanul care a pus stapanire pe viata ta, care se straduieste sa ocupe pana si cele mai stinghere colturi ale fiintei tale si pe care numai tu il poti alunga. Dar mai intai de toate lupta cu tine insati, cu frica paralizanta, cu gandurile ucigatoare, cu sentimentul de neputinta si frustrare. Lupta! Si nu te opri decat atunci cand vei iesi invingatoare, cand iti vei redobandi libertatea, cand dorintele tale, de atata vreme neglijate, nu vor mai parea imposibil de materializat.

If it doesn’t hurt then it isn’t love?

Odată cu primele zile petrecute la grădiniţă, deci pe la vârstă de aproximativ 4-5 ani     ( in cazul meu de la 3 ani ) suntem învăţate că atunci când un băiat ne place el se va comportă fix ca şi când de fapt ne uraste. Ne chinuie, ne trage de păr, ne mai da un şut în fund când are ocazia, ne vorbeşte urât sau râde de noi.

Culmea, picăm în plasă şi deşi visam la perfectul Făt Frumos încă de pe la 3 ani, micul imbecil care se comportă cu noi ca pe front, ne flatează şi ne încânta. 15-25 de ani mai târziu, pentru multe dintre noi relaţiile cu bărbaţii au cam aceleaşi date ale problemei: ei ne cam chinuie şi noi suportăm cu stoicism…în numele iubirii.

Că suntem proiectate genetic să suferim şi să jelim mai mult decât bărbaţii, că ne e frică de singurătate (statisticile demografice arată că suntem ceva mai multe pe această planetă) şi e greu să găseşti un bărbat alături de care să te simţi împlinită se ştie ( ăia buni ori sunt luaţi ori sunt gay). Sunt convinsă că tare ne mai place să ne complacem în situaţii şi în relaţii în care fericirea se da cu porţia şi se plăteşte cam scump.

 

Până la urmă majoritatea dintre noi preferăm băieţii răi, nicidecum pămpălăii, iar relaţiile fără niciun norişor pe cer (incertitudini, aşteptări, frământări sau certuri) parcă nu au farmec, aşa că efectele negative nu ar trebui să ne surprindă… însă totuşi când prea multă suferinţa deja nu mai e iubire ci e un chin la care te supui voit? Când e cazul să spui stop şi să renunţi la el, pentru a te iubi mai mult pe tine?
În cazul bărbaţilor, muuult mai cerebrali , cel puţin din punctul meu de vedere , lucurile sunt simple. Ei au o limită de suportabilitate pe care nu o ating niciodată. E suficient să greşeşti în faţa lor de câteva ori, sau să aibă impresia că ai greşit, pentru ca ei să identifice problema apoi să refuze să îşi mai bată capul cu ea (problema) sau cu tine.
În cazul nostru însă, lucurile se complică. În primul rând, facem prostia fatală să spunem şi să credem că în dragoste nu există orgolii. Apoi, limită suportabilităţii, pentru noi, parcă nu s-a inventat. După ce se umple paharul, poate să dea pe afară mult şi bine, pentru că întotdeauna găsim o explicaţie sau o motivaţie care ne determină să continuăm într-o poveste nu tocmai fericită.
Adevarul e că de multe ori ne place să ne minţim singure şi să ne complacem în situaţii pe care dacă le-am vedea sau auzi la alţii cu siguranţă am avea ceva de obiectat.
Suntem femei frumoase, deştepte, independente financiar, cu educaţie şi carieră, dar acceptăm violenţa fizică sau verbală, acceptăm indiferenţa, minciuna sau egoismul, inchidem ochii atunci când suntem înşelate şi tolerăm situaţii de tipul triunghiului amoros… doar pentru că ne e frică de singurătate şi doar pentru că existe şi momente în care poţi spune, „ uite măi, mă iubeşte! “?

Urme de durere si rusine…