Oameni…Suflete…Ambalaje…

Trăim într-o lume… tristă. Cred. Sau poate oamenii o întristează.

Trăim într-o lume în care… oamenii uită. Uneori. Sau se fac că uită. Deseori.

Trăim într-o lume în care… oamenilor nu le pasă. Uneori. Sau se fac că nu le pasă. Deseori.

Trăim într-o lume în care… oamenii spun ușor ”Nu doare”. Uneori. Sau se fac că nu simt că doare. Deseori.

Fals? Nu. Ciudat? Oarecum. Real? Mereu.

Printr-un oarecare absurd și ridicol trebuie să fii de acord cu mine când spun că fiecare secundă în plus, înseamnă o secundă mai aproape de moarte. Doar aceasta este realitatea. Și moartea e de multe feluri… nu doar fizică. Înțelegi tu ce vreau să spun.

Deși sunt om în toată firea în unele momente am încă senzația de copil naiv. Știi cum vine asta? Ciudat. Mă bulversează, mă agită, mă sperie,… iar stările astea pe moment mă schimbă… în ceva ce nu prea este… EU.

Am mai zis eu, oamenii pot fi altfel pentru puțin timp… iar apoi revin la vechile obiceiuri.

Falsitatea doare, în primul rând, pe cei care sunt falși. Așa vreau să cred.

Falsitatea înseamnă un ambalaj. Iar ambalajul este cel mai efemer lucru. De ce?

Azi ești tânăr, mâine ești bătrân. Azi ai pielea fină, iar mâine poți să fii plin de riduri și să ai pielea aspră. Azi ai păr șaten/brunet/blond în cap… iar mâine poate ai fire albe sau ești chel. Azi poți să ai ambalaj – pentru că trăiești; mâine se poate să nu îl mai ai – căci poate mâine ești mort.

Da. Așa sunt oamenii… aleg alți oameni în funcție de ambalaj de cele mai multe ori. -”Pentru că!”

Dar, oamenii sunt de multe feluri cu un singur numitor comun: sufletul.

Diferă doar ambalajul. Mereu. 

De cele mai multe ori și mai mereu, într-un ambalaj extrem de plăcut ochiului și fascinant stă cel mai urât mirositor și dezgustător… ”conținut”… iar într-un ambalaj neplăcut ochiului și respingător stă cel mai frumos conținut… altfel de frumos. 

Sufletul… sufletul este ceva ce avem toți. Că unii nu știu calea spre sufletul lor decât ajutați este altceva. Că unii nu vor să își arate sufletul altora, este din nou altceva. Dar cu toții avem suflet… și asta este ceea ce ne definește ca și oameni, nu ambalajul.

Ambalajul depinde de timp și presupune și costă bani. Sufletul nu. Orice ai spune sufletul nu!

Trăim într-o lume ciudată… care începe să semene tot mai mult cu… cu un magazin de cadouri, din care majoritatea pleacă cu ceea ce a plăcut ochiului sau a costat mai mult… și care ar trebui să fie altfel. Trăim într-o lume în care la fiecare pas contează imaginea. Trăim într-o lume în care (aproape) totul se desfășoară sub deviza vitezei. 

Ironia acestei afirmații este că nu timpul ne grăbește… ci noi, oamenii.

Mă bucură un aspect la timp: timpul elimină cu o perfecțiune și dibăcie rar întâlnită și demnă de cel mai mare criminal absolut toate lucrurile efemere și care nu contează, readucând originalul și naturalul în lume în ochii lumii.

Ironic, așa-i? Da… Asta este ciudat. Viața e plină de ironie, plină de oameni ironici. Trebuie doar să privești mai bine și vei vedea asta la tot pasul. Și da… ironia este bună uneori, este necesară vieții uneori, dar nu obligatorie mereu.

Ironia este ”arma” care umple cel mai ușor sufletul de durere și ochii de lacrimi…

My heart is like an open highway

M-am saturat!!!

Pur si simplu m-am saturat de toti acei oameni care vin si pleaca si iar vin si iar pleca. Cei care te cauta si iti sar in brate atunci cand au nevoie. Cei care iti ineaca sufletul in lacrimile lor, te incarca cu suferintele si necazurile lor. Si dupa ce se descarca, se linistesc, iti intorc spatele si pleaca. Ca si cum tu nici nu ai existat vreodata…

Te simti gol, pustiu si mai intunecat ca o noapte fara Luna. 

Cand tristetea ii impovareaza iar, brusc isi aduc aminte de tine. Si te cauta, iti sar in brate… Si accepti, desi te simti folosit. Asculti plansetul unui om care nici nu te aude. Stergi lacrimile unui om care nici nu le vede pe ale tale. Iei asupra ta durerile unui om caruia pur si simplu nu ii pasa de tine.

Ar trebui sa fii fericit, pentru ca ai ajutat. Dar lacrimile nu-ti sunt de fericire ci de tristete…

In pat cu dusmanul…

…sau Scrisoare catre o victima a violentei domestice

Draga mea,

Am ezitat mult inainte sa astern aceste randuri. Stiu ca ma vei certa, ca te vei incrunta citindu-le, ridicand spranceana dezaprobator, asa cum faci de obicei cand ceva nu-ti este pe plac. Te cunosc mai bine ca oricine, trebuie sa recunosti asta, si cu toate ca nu gasesti puterea sau poate curajul de a-ti deschide sufletul in fata mea, eu stiu cosmarul pe care-l traiesti. Cunosc sentimentele care te macina si gandurile care te consuma, putin cate putin, in fiecare clipa. Le citesc in fiecare zi, fara prea multa greutate, pe chipul tau imbatranit inainte de vreme, in ochii care deja nu se mai obosesc sa ascunda disperarea, in zambetul fortat care demult nu mai pacaleste pe nimeni.

Parca te vad cum stai in coltul tau, departe de priviri iscoditoare si indiscrete, cum te straduiesti neincetat sa-i tii pe ceilalti la distanta pentru ca, nu-i asa, ei sigur nu ar intelege. Ai mai incercat sa le explici, sa te destainui, sa le povestesti cum este sa-ti traiesti viata alaturi de dusman. Ironia face ca dusmanul sa fie tocmai persoana care trebuia sa te protejeze, care mai mult decat oricine trebuia sa te fereasca de tot ce-i rau. Ce frumos era totul la inceput! Ce fericita erai! Cate sperante, cate planuri indraznete de viitor, toate spulberate de prima palma… Cat trebuie sa te fi durut acea prima lovitura, ce semne adanci trebuie sa-ti fi lasat pe chip, dar mai ales in suflet. Cat trebuie sa te fi durut toate care i-au urmat, cu o frecventa si intensitate din ce in ce mai mare. Ce haos halucinant trebuie sa-ti fi cuprins mintea si sufletul cand ti-ai dat seama ca toate visurile tale s-au prabusit ca un castel din carti de joc.

Numai gandindu-te la el, numai rostindu-i numele in gand si deja simti cum inima iti bate mai puternic, cum tamplele iti pocnesc, ochii parca iau foc, iar mainile iti tremura. Iti framanti mintea, dar tot nu reusesti sa intelegi cum barbatul minunat de care te-ai indragostit si care a promis sa te iubeasca vesnic s-a putut transforma peste noapte in propriul tau calau, intr-un monstru cu chip de om, a carui simpla prezenta te umple de teama si nesiguranta.

Te privesc cu tristete si ma realizez cat de ingrozitoare trebuie sa fie o asemenea existenta. Cate ganduri te napadesc, mereu tainuite, bine ascunse, dar atat de prezente, atat de naucitoare, de paralizante… Te straduiesti sa le tii piept, dar, ca de obicei, sunt mai puternice si, neputincioasa, le lasi sa puna stapanire pe tine. Cate scenarii sinistre prind contur neincetat in mintea ta si iti fura linistea, si somnul, si pofta de viata.

Unde e pofta ta de viata?? Unde e acea convingere pe care o aveai ca trebuie sa cuceresti lumea si ca, totodata, detii resursele si puterea de a o face? In ce moment al vietii ai pierdut vointa, incapatanarea chiar, de a depasi toate obstacolele din cale? Oare nu spuneai chiar tu ca o viata traita cu teama este o viata traita pe jumatate? Presupun ca undeva pe parcurs, intre loviturile primite si umilintele indurate, ai inceput sa pierzi din vedere faptul ca viata e scurta si frumoasa si merita traita din plin.

Te vad cum te zbati in cautarea unei solutii salvatoare care sa-ti redea linistea si libertatea, cum cauti o farama din curajul nebun pe care-l aveai altadata si care acum te-ar salva de la o viata care a incetat demult sa-ti mai apartina. Vad disperarea cu care cauti raspunsuri si o modalitate de a reduce la tacere vocile interioare care te tot iscodesc. Din pacate, numai de tine depinde sa le faci sa taca pentru totdeauna, tu esti singura care poate face lumina in intunericul care te-a cuprins.

Nu poti lasa frica sa-ti dicteze toate deciziile, sa te paralizeze si sa-ti invenineze toate resorturile interioare.  Frica ucide mintea, este o moarte inceata si extrem de chinuitoare. Valorezi prea mult ca sa te lasi ucisa, ai ajuns prea departe ca te lasi desfiintata si anulata ca individ. Mai ai inca prea multe vise de indeplinit, prea multe culmi de urcat, prea multe varfuri de cucerit.

Asa ca lupta, draga mea, cu dusmanul care a pus stapanire pe viata ta, care se straduieste sa ocupe pana si cele mai stinghere colturi ale fiintei tale si pe care numai tu il poti alunga. Dar mai intai de toate lupta cu tine insati, cu frica paralizanta, cu gandurile ucigatoare, cu sentimentul de neputinta si frustrare. Lupta! Si nu te opri decat atunci cand vei iesi invingatoare, cand iti vei redobandi libertatea, cand dorintele tale, de atata vreme neglijate, nu vor mai parea imposibil de materializat.