Eşti vântul care-mi bate în perdele
Şi fluturii ce umblă prin odăi.
Eşti pasărea ce ţipă pe sub stele
Cu aripi negre şi cu ochii tăi
Eşti gându-mi care zboară-n somn
Pe străzi ce nu duc nicăieri,
Pe-o frunză sau o pe-o ramură de pom
Sunt scrum de Lună azi şi ieri.
….si mai avem nevoie si de de vacanta!
Unii ii spun concediu de odihna, altii ii spun vacanta, pastrand terminologia scolara mult timp dupa ce au terminat studiile. Prima sintagma este cea legata de munca si reprezinta un sabat extins, o zi de odihna intinsa pe o saptamana, doua, trei. Eu una ii spun tot vacanta, rumegand cu placere un gol, o lipsa binecuvantate. Plec in vacanta. Concediu imi suna pompos, artificial, cu iz de statiune de pensionari. Ce vreti, subiectivismul perceptiilor se extinde. Cu toate astea, cand ma intorc, multi ma intreaba “te-ai odihnit?”. Parca din ce in ce mai multi. Mereu raspunsul este “nu”.
Cum mai percepem azi vacanta noi, cei robotind pe ogoarele “campului muncii”?
Multi folosesc cliseul “umplerii bateriilor”. Plec in vacanta ca sa ma incarc, ca sa muncesc mai cu spor apoi. Dictatura locului de munca ce-si intinde tentaculele dincolo de programul celor 8 ore zilnice. Prea putini mai facem insa asta. Se intampla, cand epuizarea ne roade in tacere, cu pasi inceti, dar siguri, ca de-abia sa asteptam cele una, doua saptamani de descatusare ca sa dormim. Ne imaginam ridicandu-ne din pat la ore indecente si lasand timpul sa treaca, risipindu-l in desfranata lene. Asa ne inchipuim doar. Caci, odata semnata si aprobata cererea de concediu, suntem ca niste zombi reveniti in lumea celor vii. Ganditi-va ce eforturi depuneti sa va ridicati din pat cand suna ceasul in zilele de lucru. Si cu cata usurinta o faceti cand e vorba de mers la ski sau la plaja. La primul tarait, sus! Cine mai are nevoie de “snooze”?
Nu stim cum sa ne stimulam mai mult, cum sa ne trezim mai acut, de fapt, cum sa… traim mai mult. Ne umplem cu senzatii pentru a compensa lancezeala sufleteasca din restul anului. Acum ardem cel mai intens, la turatie maxima, cu trairile inainte. Nu vrem sa ne scape nimic, iubiri si tradari, prietenii si peisaje, trasee si itinerarii. E activitatea uitarii, e betia. E febra unui timp al pasivitatii prin excelenta.
Perioada de munca devine sinonimul unei morti incete, care nu se termina niciodata. Lucram cu un singur “departament” ca sa asiguram hrana si combustia celorlalte. Sigur, exceptie fac workaholicii care isi restrang activitatea la o singura sectie, practicand un soi de canibalism bizar. Munca nu e mijloc, ci scop in sine.
Suntem o generatie turbata, dar furia noastra e retinuta, mascata in program, targeturi si deadline-uri. Murim 48 de saptamani pe an, vegetam in inertie, uzand doar minime resurse cat sa nu intram in colaps, si traim doar restul de patru. Nu vi se pare ciudat? Nu vi se pare bolnavicioasa dedublarea aceasta a noastra, trecerea de la tenul palid si ochii goi la obrajii imbujorati si privirea aprinsa? De la apatie la foamea teribila care ne face sa inghitim in vacanta trairi dupa trairi, oameni si povesti, deschizandu-ne cu o inconstienta teribila, vanand intensitatea, vanand viata ca niste vampiri care se hranesc doar 21 de zile pe an, iar restul dorm in sicriele lor din cladirile cu geamuri?
Daca nu ma credeti, dati o raita prin Vama. Priviti-i pe cei de 30 de ani. Caci nu la pustani ma refer acum. Analizati-le turbarea, foamea, starea de insatisfactie, cautarea continua. De vineri pana luni in Vama e foc si ardere. Frustrarile plutesc in aer dense ca o pacla. “Am venit sa traim. Dati-ne elixir, dati-ne viata caci am murit destul de luni pana vineri”. Apoi apatia de duminica atunci cand luni se intinde cu tentaculele cleioase peste timp si peste ore, contaminand ceea ce ar putea fi aer curat.
De multe ori, nici vacantele astea de weekend nu mai au intensitatea primei doze. Ca la narcomani, cautam mereu primele senzatii, primele piscaturi, primele desprinderi. Simulam orgasmul libertatii. Nu se mai poate, dragilor, suntem prinsi, anesteziati. Si totusi dependenti de substitute. Pe care le tot amestecam, le tot decantam si sintetizam sperand la puritatea dintru inceput.
Suntem imperfecti prin insasi natura noastra umana. Daca am fi perfecti, ne-am fi intotdeauna autosuficienti. Nu am mai avea nevoie unii de altii. Nu ne-am iubi, nu ne-am uri, nu am interactiona, nu am lega relatii. Nu am conta unul pentru altul. Ar fi monoton. Si trist. Si cenusiu. Existam insa in polaritate, in diversitate, in rau si bine, in diferente, in contradictii, in relatii, in tot ceea ce face natura umana sa fie atat de speciala si interesanta. Suntem imperfecti. Si diferiti. Ceea ce reprezinta un lucru pozitiv, minunat. Viu si colorat.
Evident ca nastem in jurul nostru simpatii si antipatii. Uneori fara sa vrem. Placem o anumita persoana. Ne repugna o alta. Exista adesea in jurul nostru persoane pe care le caracterizam drept “nesuferite”, “imposibile”, “enervante”,” de neinteles”, persoane care ne calca pe nervi sau ne scot din sarite orice ar face. Le uram, le evitam, le respingem. De ce? Din cauza ca au anumite trasaturi comportamentale sau de caracter care ne determina sa ii catalogam astfel. Pe de alta parte, exista adesea in jurul nostru persoane pentru care simtim, inca de cand le-am cunoscut, o atractie si o simpatie instanta. Chiar daca ne ranesc sau ne gresesc, simpatia pentru aceste persoane va persista in timp.
Oricat de absurd, de nerealist sau respingator de adevarat ar parea, in personalitatea acestor oameni regasim anumite trasaturi proprii pe care, la nivel subconstient, incercam sa le reprimam sau sa le ignoram. Respingem la ceilalti anumite aspecte ale propriei personalitati pe care poate nu le constientizam sau nu dorim sa le constientizam. Dezvoltam deseori o atitudine negativa fata de o persoana pentru ca acea persoana reflecta un anumit aspect pe care il respingem la noi insine. Ii judecam pe ceilalti in functie de ceea ce suntem, de ceea ce gandim, de cat de mult ne seamana sau nu, de asteptarile pe care le avem de la noi insine. Ne alegem partenerul de viata si cautam iubirea in functie de aceste criterii. Pentru ca suntem subiectivi in alegerile noastre…
Suntem de fapt o oglinda in care se reflecta ceilalti. Ceilalti sunt o oglinda in care ne reflectam la randul nostru. Relatii pe care le stabilim cu ceilalti reprezinta oglinda a ceea ce avem nevoie. Cand ne uitam la ceilalti ne uitam intr-o oglinda. Aceasta oglinda ne arata realitatea proprie a necesitatilor si nevoilor noastre. Uneori ceea ce vedem in oglinda contravine cu ceea ce ne-am dori. De multe ori, ne place ceea ce vedem. Acceptam reflexia oglinzii. Alteori respingem. Fara sa vedem prea obiectiv reflexia. De fapt, suntem cu totii oglinda cuiva. Atragem si respingem oameni. Iar oglinzile ne arata imperfectiunea relatiilor noastre.
Se intampla de multe ori sa atragem si oameni cu trasaturi total opuse noua. Aceste persoane sunt reflexia sinelui pe care incercam sa-l renegam, sa-l reducem la tacere. Persoana care se afla in fata oglinzii alimenteaza o anumita nevoie a personalitatii tale si iti procura ceea ce iti lipseste. Cu cat sentimentele de ura sau iubire fata de o persoana sunt mai puternice si mai intense cu atat probabilitatea ca acea persoana sa fie o reflexie puternica si fidela de-a ta este mai mare.
Exista si relatii pozitive si relatii negative. Exista si oglinzi binefacatoare si oglinzi distrugatoare. Cu toate ca drumul lor e diferit si suferinta cauzata de oglinda distrugatoare nu este deloc similara binefacerii data de oglinda benefica, ambele duc in punctul cunoasterii de sine, al constientizarii nevoilor si al afirmarii identitatii. Putem arunca o privire asupra relatiilor noastre cu ceilalti, fie ele pozitive sau negative, pentru a descoperi mai multe despre noi insine. Putem face acest lucru aplicand oricand principiul oglinzii.
Acelasi principiu se aplica si in cazul relatiilor de iubire. Daca suntem in general caracterizati ca avand o personalitate puternica si suntem atrasi de de un partener sensibil si vulnerabil, acel partener va reflecta nevoia de recunoastere si de acceptare a propriei vulnerabilitati. Daca suntem in schimb sensibili si ne aflam intr-o relatie cu o persoana puternica este foarte posibil sa ne simtim victimizati, controlati, coplesiti de ei pana vom putea la randul nostru sa ne constientizam si sa ne acceptam puterea proprie.
Unele relatii din viata ta exista pentru ca tu sa experimentezi iubirea. Unele relatii din viata ta exista doar ca sa iti arate care sunt acele lucruri de care ai nevoie de la relatia urmatoare, ca sa ai ceva de invatat din ele, ca sa iti dai seama de ceea ce este mai potrivit pentru tine, ca sa intelegi si sa realizezi ca intr-o relatie de iubire trebuie sa existe un echilibru intre ceea ce se da si ceea ce se primeste.
Unii confunda cinicul cu pesimistul, or ei nu inoata tocmai in aceeasi galeata. In timp ce pesimistul este afectat la nivel emotional de ceea ce se intampla in jurul sau, cinicul ramane la o distanta apreciabila, el este cumva mai detasat, distantare care-i permite o mai mare obiectivitate in judecatile si analizele pe care le emite. Cel putin la nivel aparent, cinicul este un individ “relaxat”, care constata dezastrul, dar nu se pune pe bocit, isi permite sa ironizeze, sa trateze lucrurile grave fara morga de rigoare, parand a nu pune pret pe nimic. Cinicul este unul dintre indivizii care desacralizeaza lumea.
Din punct de vedere social, cinicul este mult mai usor integrabil intrucat, prin umor si sarcasm, reuseste adesea sa se impuna, chiar sa placa, in pofida “tepilor” sai. Pesimistul se situeaza la celalalt calapod, el este chiar o prezenta incomoda, pe care putini se inghesuie sa-l invite la nunti si petreceri. Nu va doriti pe nimeni care sa va spuna ca veti sfarsi la divort si astfel sa va amarasca ziua. Si cinicul va va spune acelasi lucru, insa intr-un mod mult mai digerabil. Caci cinicul este de multe ori inarmat cu simtul umorului. Un umor negru, adevarat, dar totusi umor. “Vaicareala” pesimistului insa, fiind constanta si expresie perfecta a monotoniei, ii poate irita pe ceilalti.
Totusi, ca spectator sau ca om traind in preajma unui cinic, iti trebuie inteligenta si toleranta pentru a-l gusta asa cum se cuvine, fara ca atitudinea lui sa ne cada greu la sensibilitatea ranita. Cinicul este, in general, un individ care se bazeaza pe dovezi empirice atunci cand sustine un punct de vedere. Mai mult decat atat, pentru a fi un cinic veritabil, el nu se implica niciodata emotional in razboaiele pe care le poarta. Tocmai din aceasta cauza, ma intreb… cat de mult se bucura atunci cand castiga ?
Cu toate astea, cu toata acuratetea opiniilor sale, nu cinicul va face marile cuceriri. Lumea este a visatorilor. Pe termen lung, cei care castiga sunt tocmai cei absurzi, cei care contrazic ordinea fireasca a lucrurilor, cei care spun “da” cand toata lumea spune “nu”. Ceea ce cinicii ignora este ca realitatea nu este un sistem fix. Ea este supusa mutatiilor permanente, iar odata ce am schimbat unghiul de perspectiva, vedem lucruri total diferite. Visatorii aleg mereu unghiul cel mai “ciudat”, viziunea pe care toti ceilalti o ignora sau o refuza complet.
Cinismul ajuta pe termen scurt. Dar nu va schimba niciodata omenirea. Pentru ca istoria sa sufere o mutatie, in mod bizar, e nevoie tocmai de o credinta absurda, de un vis oricat de nebunesc si de irealizabil ar parea el, de o idee care sa contrazica tot ce se stia pana atunci.
Ma intreb daca nu cumva cinismul este o masca pentru lasitate. Cinicul merge mereu pe cararile batatorite, ii este atat de teama sa nu cada in ridicol sau sa nu se insele incat nu risca nimic. Neriscand, nu pierde, cade mereu in picioare, isi saluta adversarii si pleaca fluierand, mandru de cat de spiritual este. Visatorul, din contra, este fiinta cea mai expusa, cea mai vulnerabila din lume. Aratandu-se fantezist, nefiindu-i teama sa nege tabuurile, sa se lupte cu ele, potul pe care el il pune pe masa este imens. Este expus loviturilor, ironiilor, aducerilor fortate cu picioarele pe pamant. Lumea se da in vant dupa cinici. Intr-o lume in care aripile sunt taiate adesea, parerea generala este ca mai eficienta este o secure decat o pereche de vise care se pot dovedi deficitare.
Cinicul cunoaste bine trecutul, ce s-a facut, pana unde s-a mers, care i-au fost lectiile. Concluziile pe care el le trage si in functie de care el isi modeleaza relatia cu lumea sunt cele logice, cele firesti. Cat despre viitor, il ignora total sau il vede ca urmand o linie asemanatoare realitatilor pe care el le cunoaste. Visatorul insa rupe viitorul de trecut. Desigur, se poate insela. Poate sa rateze. De fapt, in 99 din 100 de cazuri, el este cel care greseste. Dar acel unic procent valoreaza mai mult decat cele 99 in care are dreptate cinicul.
Adevarul cinicului este unul static, unul mort. Care poate gadila cel mult un orgoliu. El nu este fertil, nu creeaza, nu naste nimic decat, cel mult, niste zambete autosuficiente. Pe cand lipsa momentana de ratiune a unui visator impinge istoria, rastoarna muntii, aducandu-i la picioarele lui Mohamed.
