Ne temem
De tot şi de toate.
Ne temem de ploaie,
Ne temem de vânt…
Ne temem de vorbe,
Ne temem de gând.
Ne sperie visul
Ş-apoi îl visăm.
Ne temem de lacrimi
Ş-apoi le vărsăm.
Ne speria vorba
Ş-apoi o rostim.
Fugim de iubire
Ş-apoi o dorim.
Ne temem de “teamă”
Dar n-o ocolim.
Ne speria viaţa…
Dar noi o trăim.
Exista zile in care nu te simti bine, te simti morocanos, singur, si extenuat.
Zile in care te simti mic si nesemnificativ, sau frustrat si ingrijorat, cand nimic parca nu este la indemana.
Sa te apuci de ceva pare imposibil.
Parca iti vine sa izbucnesti in lacrimi in orice moment..
…in cele din urma, iti dai seama ca treci prin viata fara nici un scop.
Nu stii cat timp mai poti rezista.
Te vei trezi intr-o dimineata si vei observa ca ti-au aparut niste riduri noi, te-ai ingrasat putin, sau ti-a iesit un cos mare pe nas.
Poate vei fi concediat, parasit, sau te vei face de ras in public, sau ti se va da o porecla cu subinteles.
La serviciu, seful tau se ia de tine, si toata lumea din birou te innebuneste.
S-ar putea sa te doara capul, sau spatele, sau dintii, sau sa ai buzele uscate.
Oricare ar fi motivul, esti convins ca acolo sus, cineva nu te mai iubeste…
Te vei intreba: Ce sa fac, ce sa fac?
Pai, daca esti ca majoritatea oamenilor, te vei ascunde in spatele unei sperante nesigure ca totul se va rezolva de la sine.
Apoi iti vei petrece restul vietii uitandu-te peste umar si asteptandu-te ca totul sa mearga rau din nou…
Dar asta este o nebunie pentru ca esti tanar doar o singura data in viata, si nu esti niciodata batran de 2 ori…
Cine stie ce lucruri fantastice se ascund chiar dupa colt?!
Pentru ca, pana la urma, lumea este plina de surprize extraordinare, Lucruri pe care nici nu ti le poti imagina acum.
Exista miresme delicioase, si gustari strasnice.
Cine stie? Poate vei deveni foarte bogat, sau poate un superstar.
Suna bine, nu-i asa?
Exista jocuri, sporturi, si karaoke, si dansuri.
Dar cel mai important: exista dragoste, soapte, si imbratisari.
Deci cum poti gasi acea stare de multumire si liniste?
In primul rand nu te mai da la o parte din fata problemelor. INFRUNTA-LE!
Incearca sa meditezi daca poti, sau du-te la o plimbare.
Incearca sa vezi lucrurile dintr-o alta perspectiva.
Fii mandru de cine esti, dar nu-ti pierde niciodata abilitatea de a rade de tine insuti.
Traieste fiecare zi din viata ca si cand ar fi ultima…pentru ca una din ele chiar va fi ultima…
Nu-ti fie frica sa musti mai mult decat poti sa mesteci!!!
Asuma-ti riscuri.
Nu te da inapoi de la nimic!
Pentru ca, pana la urma, nu asta inseamna sa traiesti?
Iti doresc sa fii ambitios si disciplinat in tot ceea ce faci!!!
I will…
S-ar zice ca, din multe puncte de vedere, viata noastra este mai confortabila si mai sigura decat cea a inaintasilor nostri. Nu mai murim de la o pneumonie, tuberculoza se trateaza si ea, noi putem divorta, iar pe barbatii nostri nu-i mai ia nimeni cu forta la razboi. Ma refer acum strict la spatiul european. Prin alte parti, stim ca e mult mai rea situatia. 
Cu toate astea, am senzatia ca avem mult mai multe frici decat mamele si bunicile noastre, de exemplu. Nu suntem amenintati de foamete, nu dureaza saptamani pana cand sa aflam daca cineva drag a ajuns cu bine in celalalt capat al continentului, stim ca medicii sunt la indemana si ca majoritatea tratamentelor nu mai presupun dureri de nesuportat. Am rezolvat o parte imensa din motivele de temeri, fobii, nelinisti.
Si am dezvoltat in locul lor altele. Unii ar zice ca e o consecinta fireasca a faptului ca, fiind mai informati, stim mai multe. Inclusiv, ce ne-ar face rau. Ne temem de carnea de porc pentru ca stim ce ravagii cauzeaza organismului nostru grasimile. Ne temem de poluare pentru ca stim cum ne afecteaza sanatatea, ecosistemul, clima, planeta. Asadar, unele dintre frici sunt legitime.
Cum ramane insa cu celelalte?
Ne temem de riduri. Cumplit. In fiecare zi, dimineata stam cu ochii larg deschisi si ne analizam fiecare por, fiecare centimetru patrat de piele. In fiecare zi, auzim cel putin cinci reclame pentru produse care ne promit sa lupte eficient impotriva lor. Poate nici nu le-am remarca singure daca n-ar fi voci care ne-ar repeta obsesiv cat e de urat, de trist, de degradant sa ai riduri. Si teama ne este plantata, progresiv, inca din adolescenta.
Ne temem de kilograme in plus. Chiar cand “in plus” inseamna unul-doua. Culmea, nu ni se precizeaza niciodata “in plus fata de ce”. Standardul nu este cel medical, extrem de permisiv cu dieta noastra. E vorba, desigur, de etalonul tiranic al unei estetici greu de atins. Si ajungem sa impartim, in epoca libertatii sexuale si a egalitatii, femeile in slabe si “plinute”.
Ne temem de ceilalti. Ne temem sa ne aratam zonele moi, partile sensibile, vulnerabile pentru ca avem impresia ca simpla lor afisare invita la lovituri. Nu mai plangem in public, ci in colturi. Imbracam si ne confectionam cate o armura in fiecare, pentru fiecare ocazie. Imbratisam diversitatea, dar numai pentru ne este impusa. Altfel, ne temem in continuare de cei de alta religie, alta culoare, alta orientare sexuala de parca toate acestea ne-ar putea fi impusa sau de parca ar fi niste boli contagioase. Ne e teama de perisabilitatea sentimentelor. Ne e teama sa nu fim parasite, abandonate. Tocmai acum cand avem la dispozitie instrumentele pentru a supravietui singure.
Ne e teama de celelalte. Inainte, exista parca un anumit fel de intelegere tacita. Ne mentineam mai la distanta unele de vietile celorlalte. Acum ne imprietenim mai usor, dar ne si rupem la fel de usor.
Ne temem de batranete. Tocmai acum. Mai mult ca niciodata. Speram parca mai mult ca oricand intr-o utopica impingere a sperantei de viata spre un numar de ani cat mai mare. Maternitatea e amanata pentru ca dam greu drumul din maini “copilariei”. Sigur, ne umplem timpul cu ceva: implinirea profesionala.
Ne temem de singuratate. Acum, in epoca unei comunicari tiranice. Acum cand putem da stire lumii despre noi orice. Tocmai aici e problema: vorbim toti. Mult, galagios, in imagine, incercand sa ne acoperim unii pe altii. Dar nu mai e nimeni care sa asculte. Singuri in multime – oricat de cliseistic ar suna, continua sa fie un o stare verosimila.
Ne e teama de lipsa de libertate a altora, conform propriilor noastre standarde, si ne e teama ca modul lor de viata sa nu ni-l afecteze pe al nostru. Si, atunci, ii “eliberam” cu forta. Ne e teama de alte definiri, de alte spatii, de alte legi. Vedeti ce s-a intamplat cu legea care incrimineaza, in Franta si Belgia, purtarea burqa si a niqabului in spatiile publice. Ne-am capatat libertatea de a ne dezbraca si impunem aceasta libertate unora care poate nu si-o doresc. Sau care isi doresc libertatea de a ramane imbracate.
Permanent invingem o teama si, pentru fiecare dintre aceste victorii, capatam alta in plus.
Era odata un om. Un OM! Putea sa planga. Putea sa rada. Dupa cum il incercau sentimentele, iar sentimentele veneau mereu de-a valma sau pe rand. Le facea mereu loc in inima lui.. toate, toate sa vina catre el. Ura. Mult. Iubea la fel de mult. Ba nu. Mult mai mult. Fara sa tina cont de nimic, nici de azi, nici de maine, nici de ieri. Omul nostru dadea naster furiilor. Iubea. Iubea pe cel care il facea sa se simta iubit. Era vultur. Zbura cam sus pentru nasul unora. Era inger. Prea naiv pentru simturile meschine si dorintele egoiste ale unora. Era drac. Era viu si insufletit de mama tuturor dorintelor… Mai trecea si prin crize, ce-i drept. Ca orice om. Avea pasiuni multe care il tineau conectat la “aparatul” numit viata.
Cand se simtea la pamant, accesa butonul cu reconectare automata. Franturi de viata cruda ii curgeau alunecos prin vene. Omul nostru detinea un secret desprins din filozofiile si perceptiile extrasenzoriale ale lumii. Avea puterea convingerii si a autoconvigerii. Prin ultima metoda, omul nostru a ajuns la concluzia ca poate sa miste muntii din loc. Ce-i drept… misca doar dealuri, dar chiar nu conta atata timp cat se declara satisfacut de realizarile sale… Minciuna dupa minciuna, adevar dupa adevar, omul nostru credea tare de tot in ceea ce visa. Si se vedea intr-un viitor apropiat aproape fericit. Fericirea lui se apropia de perfectiune. Intr-o zi, si-a insirat pe masa tot ceea ce avea. Adunate, scazute, inmultite si impartite… nu avea prea multe. Dar nu se intrista. Se avea pe el si o avea si pe persoana iubita. Ce isi putea dori mai mult? Cu efort, rabdare si incredere, restul lucrurilor pe care le dorea aveau sa vina. Omul nostru era in continuare muritorul fericit. Era totul floare la ureche.
Omul nostru ranea multi oameni. La randul lor, si alti oameni il raneau pe el. Dar nu-i nimic. Asa este in viata: legea compensatiei si a ranirii reciproce merg mana in mana, stergand, functionand de minune, fuzionand perfect. Omul nostru a fost insa “ranit de moarte” la un moment dat. Tocmai de catre cel in jurul caruia isi construise intreaga viata. De catre cel pe care l-a iubit mai mult pe lume. O rana superficiala, usoara, mai usoara decat toate ranile pe care le-a cauzat la randul sau, mai superficiala decat multe din cele pe care le-a primit altadata. Omul nostru a suferit insa socul vietii lui. Privea uimit si cauta pierdut cu privirea in stanga si in dreapta. Cu toate tehnicile lui de programare neurolingvistica insusite, omul nostru nu intelegea. Intr-o zi cu ploaie si cu cer intunecat, omul nostru si-a insirat din nou pe masa tot ceea ce avea. Adunate, scazute, inmultite si impartite… omul nostru si-a dat seama… DIN NOU… ca de fapt nu are prea multe. De fapt, nu avea nimic. Nu a avut niciodata nimic….
Asa ca si-a construit ziduri in jurul lui, ziduri in care nimeni nu mai putea patrunde. In interiorul lor, nu era nici bine, nici rau, insa era confortabil. Accesul altora, oricui i-ar fi declarat vreun sentiment, gest sau intentie era interzis. Nu il atingea nimeni. Nimeni nu il ranea. Omul nostru nu se lasa convins nici cand altii, care in incercarea de a-l readuce la viata il numeau las, egoist, mort – viu etc. Nu-si dorea sa fie adus la viata. Pentru ca nu mai putea sa zambeasca. Nu mai putea sa planga. Amorteala sentimentala autoindusa era cea mai sigura strategie de aparare.
Era odata un om, acelasi om, care statea linistit pe o piatra. Tacea. Nu vedea firul de iarba din jurul lui cum ii gadila piciorul. Nu vedea gandacul incercand sa i se urce pe pantof. Nu vedea iarba cum se unduia ca valurile in jurul sau. Se facea ca nu vede mainile care se intind in jurul sau.
Asa este omul uneori…. Uita sa-si coboare privirea catre lucrurile care duc la regasirea de sine.
