Firul Rosu al Sortii : Iubirea predestinata

Parabola lui Wei Gu

Chinezii antici erau de parere ca lumea in care traim este fatalista, ca totul in viata este predeterminat. De aceea, se credea ca nimeni nu trebuie sa isi “forteze” norocul pentru a nu avea parte de karma negativa. Expresiile chinezesti “Firul rosu al sortii” si “Batranul din lumina lunii” sunt derivate dintr-o veche parabola ce demonstreaza predeterminarea evenimentelor importante din viata noastra precum casatoria.

Potrivit parabolei, Wei Gu din Dulin si-a pierdut parintii atunci cand era doar un copil. Si-a dorit sa se casatoreasca de tanar dar, cu toate acestea, toate cererile lui de casatorie s-au dovedit fara succes. In al doilea an al lui Zhenguan, in timpul domniei imparatului Tang Taizong, Wei Gu se afla intr-o calatorie si era cazat intr-o casa in regiunea sudica a orasului Song. A doua zi de dimineata trebuia sa se intalneasca la templul Longxing, in partea vestica a locului de cazare, cu un oficial Chinghe si familia Pan ce se oferise sa isi casatoreasca fata cu el.

Asadar, devreme a doua zi, nerabdator sa se casatoreasca, Wei Gu s-a grabit sa ajunga la templu. Atunci cand a ajuns acolo, luna inca era sus pe cer. Pe scari, un batran statea sprijinit de o desaga si citea dintr-o carte. Wei Gu s-a holbat la carte incercand sa recunoasca limba in care era scrisa, insa nu a reusit. Atunci, l-a intrebat pe batran: Ce fel de carte citesti domnule? Inca din tinerete am studiat numeroase limbi ale pamantului, chiar si sanscrita. Insa niciodata nu am intalnit un astfel de scris. Despre ce este vorba?

 

Omul batran a zambit si a raspuns: Cartea aceasta nu este din lumea pamanteasca. Cum ai fi putut sa stii scrisul? Wei Gu a intrebat: Atunci de unde vine ea? Misteriosul batran spuse: Cartea vine din Lumea de Dincolo. Mirat, Wei Gu a zis: Cum poate sa apara cineva din Lumea de Dincolo chiar aici? Omul batran a raspuns: Nu conteaza cum am ajuns eu aici, ci faptul ca tu ai venit prea devreme. Fiecare dintre cei din Lumea de Dincolo sunt pe Pamant cu un motiv foarte clar…

Si care este motivul tau? a intrebat Wei Gu. Eu sunt responsabil pentru casatoriile pamantesti, a spus omul batran. In acel moment Wei Gu a jubilat: Parintii mei au murit cand eu eram mic. De aceea, vreau sa ma casatoresc repede pentru a ma asigura ca numele familiei mele va fi pastrat timp de mai multe generatii. Totusi, orice propunere de casatorie pe care am facut-o in ultimii zece ani a fost respinsa. Iar astazi ma aflu aici pentru a ii cere mana fiicei domnului Pan. Crezi ca vom avea o casatorie fericita?

Inteleptul batran a raspuns: Nu. Femeia cu care te vei casatori abia a implinit 3 ani si va deveni sotia ta atunci cand va implini 17. Wei Gu a intrebat atunci: Ce ai in desaga? Omul batran a raspuns:Fire rosii cu care leg gleznele celor destinati sa fie impreuna. Odata ce doua persoane sunt menite sa se casatoreasca, picioarele lor sunt legate de Firul Rosu al Sortii. Fie ca ele sunt dusmani, despartite de mii de kilometri ori se saracie, atat timp cat au legat Firul Rosu al Sortii, vor fi impreuna. Asadar, daca gleznele tale sunt legate de acea copila de 3 ani, de ce iti mai cauti alta sotie?

 

Wei Gu a intrebat: Cine este viitoarea mea sotie? Unde locuieste? Misteriosul batran a raspuns: Ei bine, fata s-a nascut intr-o familie care vinde legume, la nord de locul unde esti cazat tu acum. Daca vrei sa o vezi, trebuie sa stii ca este mereu in piata alaturi de o femeie batrana. Vino cu mine si ti-o voi arata. Wei Gu si acel batran din Lumea de Dincolo au asteptat pana la rasarit, doar ca familia Pan nu a aparut la templu. Batranul a inchis cartea si si-a luat desaga, pornind spre piata. Wei Gu l-a urmat.

La piata, cei doi au vazut o femeie batrana fara un ochi impreuna cu o fetita de 3 ani. Ambele erau murdare, saracacioase si urate. Omul batran a aratat cu degetul fata si i-a spus lui Wei Gu: Aceea este viitoarea ta sotie. Enervat, tanarul a intrebat: Pot s-o omor? Nemultumit, misteriosul batran a adaugat: Acestei fete ii este destinat sa se bucure de binecuvantarile vietii alaturi de tine. Cum ai putea sa o omori? Apoi, ca prin magie, omul batran a disparut…

Dupa ce s-a intors acasa, Wei Gu a inceput sa ascuta un cutit pe care i l-a dat mai apoi servitorului sau caruia i-a spus: Intotdeauna ai facut ceea ce ti-am zis. Daca reusesti sa omori fetita de 3 ani, te voi rasplati cu 10000 de monede. Servitorul a promis sa ii indeplineasca dorinta stapanului sau. S-a dus la piata cu acel cutit ascuns in maneca, a asteptat un moment haotic, a injunghiat fata si a fugit.

 

Cand servitorul s-a intors acasa, Wei Gu l-a intrebat daca si-a dus la bun sfarsit sarcina. Servitorul a raspuns: Am incercat sa ii bag cutitul in inima, insa am ratat, facandu-i o rana intre sprancene…

 

Timp de alti 14 ani, Wei Gu a continuat sa isi caute sotie, insa fara succes. La un moment dat i-a fost oferita o slujba de catre Wang Tai, ofiter in Xiangzhou. Wei Gu a acceptat pe loc, iar dupa o scurta perioada de timp, Wang Tai a decis sa i-o dea pe fiica sa de sotie, considerandu-l un barbat extrem de capabil. Tanara avea intre 16 si 17 ani si era incredibil de frumoasa. Wei Gu era multumit de alegerea pe care o facuse, insa un singur lucru era mereu sub semn de intrebare, si anume, de ce purta viitoarea lui sotie o mica floare ornamentala intre ochi, chiar si atunci cand facea baie…

 

La sfarsitul primului an de casatorie, Wei Gu a intrebat-o pe sotia sa de ce poarta pe frunte acea floare. Izbucnind in lacrimi, aceasta i-a raspuns: De fapt sunt nepoata lui Wang Tai, nu fiica lui. Tatal meu a murit acum mult timp, la fel si mama si fratele meu. Singurul lucru ce mi-a ramas de la parinti a fost o casa in Sang, unde locuiam cu dadaca mea, Chen. Am supravietuit vanzand legume in piata. Chen avea intotdeauna grija de mine, iar intr-o zi, pe cand aveam 3 ani, m-a luat la piata cu ea. Atunci mi s-a intamplat ceva oribil. Un barbat a incercat sa ma injunghie, insa a nimerit cutitul intre sprancenele mele, lasandu-mi pe viata o cicatrice pe care o acopar cu aceasta floare ornamentala. 7, 8 ani mai tarziu dupa intamplare, unchiul meu a venit la Lulong si m-a ingrijit de atunci si pana acum ca pe propria lui fiica.

Uimit, Wei Gu a intrebat: Cumva dadaca ta avea doar un ochi? Frumoasa sotie a raspuns mirata: De unde stii? Si atunci barbatul i-a marturisit toata povestea.

 

Dupa ce s-au destainuit unul celuilalt, Wei Gu si a sa sotie au capatat un respect si mai mare unul pentru celalalt. Mai tarziu au facut impreuna si un copil pe care l-au numit Wei Kun, ce a devenit guvernatorul provinciei Yanmen.

Destinul nu poat fi schimbat de mana omului. 

Atunci cand conducatorul orasului Sang a aflat intreaga poveste, a decis sa numeasca locul in care s-a intalnit Wei Gu cu misteriosul batran “Casa Logodnei”.

De atunci si pana astazi, intermediarii indragostitilor sunt cunoscuti si sub denumirea de “Batranul din lumina lunii”, iar toata lumea stie ca, desi uneori se incurca, Firul Rosu al Sortii nu se rupe niciodata!

Hristos a Inviat !!!

Secretul fericirii

Fericirea este armonia dintre ceea ce gandesti, ceea ce spui si ceea ce faci. – Mahatma Gandhi

Acum mult timp, in India traia un intelept despre care se spunea ca pazea un cufar ce adapostea un mare secret al omenirii. Acesta l-a ajutat sa devina invingator in toate aspectele vietii sale si sa se considere cel mai fericit om din lume.

Numerosi regi invidiosi au incercat sa ii ofere faima, putere sau bani ori chiar sa-l jefuiasca pentru a-i lua cufarul misterios, insa totul in zadar. Cu cat acestia incercau mai mult, cu atat erau mai nefericiti din cauza sentimentului de invidie care nu le dadea pace. Anii au trecut, iar inteleptul era mai fericit pe zi ce trecea.

Intr-o frumoasa dimineata de primavara, la el a venit un copil si l-a intrebat:

“- Domnule, la fel ca si tine, vreau si eu sa fiu foarte fericit. Crezi ca poti sa ma inveti si pe mine ce trebuie sa fac pentru a reusi?”

Inteleptul, vazand puritatea si sinceritatea din ochii copilului, a replicat:

“- Pe tine te voi invata secretul de a fi fericit. Vino cu mine si fii foarte atent.”

In realitate exista doua cufere in care pastrez secretul fericirii. Acestea sunt mintea si inima mea, iar marele secret nu este altceva decat o serie de pasi care trebuie urmati de-a lungul vietii tale.

Primul pas este sa constientizezi faptul ca Dumnezeu exista in toate lucrurile si persoanele care ne inconjoara si, pentru aceasta, trebuie sa-l iubesti si sa ii fii recunoscator pentru tot ceea ce ti-a dat si pentru tot ceea ce ti se intampla.

Al doilea pas este sa te iubesti pe tine insuri si in fiecare zi, atunci cand te trezesti si inainte sa adormi, sa spui: “Sunt important, am valoare, sunt in stare, sunt inteligent, sunt iubitor, astept mult de la mine, nu exista obstacol pe care nu il pot invinge”. Acest pas se mai numeste si autostima ridicata.

Al treilea pas este sa reusesti sa pui in practica tot ceea ce spui ca esti. Astfel, daca tu gandesti ca esti inteligent, incearca sa actionezi inteligent. Daca tu gandesti ca esti in stare, nu-ti fie frica sa faci ceea ce ti-ai propus. Daca tu gandesti ca esti iubitor, daruieste-te si exprima-ti deschis iubirea. Daca gandesti ca nu exista obstacol pe care sa nu il poti invinge, atunci propune-ti sa savarsesti multe lucruri importante in aceasta viata si lupta pentru ele pana in momentul in care le vei obtine. Denumirea acestui pas este motivare.

Al patrulea pas este sa nu invidiezi pe nimeni pentru ceea ce are sau pentru ceea ce este caci ei vor obtine partea lor, iar tu o vei dobandi pe a ta.

Al cincilea pas este sa nu pastrezi in inima ta ranchiuna impotriva nimanui deoarece acest sentiment nu te va lasa niciodata sa fii fericit. Trebuie sa il lasi pe Dumnezeu si sa inveti sa ierti si sa uiti. Chiar daca e greu, sigur nu este imposibil.

Al saselea pas este sa nu iei niciodata lucrurile care nu iti apartin si sa iti amintesti ca potrivit legilor nescrise ale naturii, daca ai facut acest lucru, maine vei pierde ceva de mai mare valoare.

Al saptelea pas este sa nu faci pe nimeni sa sufere si sa constientizezi faptul ca toate fiintele pamantului au dreptul sa fie respectate si iubite.

Al optulea pas si ultimul este: trezeste-te intotdeauna cu un suras pe buze si observa imprejurul tau, cautand sa descoperi in fiecare lucru o parte buna si frumoasa. Ajuta-i pe cei care au nevoie fara sa te gandesti ca nu vei primi nimic in schimb, iar cand privesti pe cineva, descopera-i calitatile care fac acea persoana unica.

A womans’ heart

Femeia este Lumină şi Întuneric! Este înger şi demon! Te aduce pe lume; îţi netezeşte calea paşilor; te ridică şi te mângâie, când viaţa te loveşte; preia povara zilelor negre pe ai săi umeri şi uită a fi femeie, după ce devine mamă. Femeia te învaţă Arta Sacrificiului Suprem, atunci când în ea predomină partea luminoasă. Şi tot femeia este cea ce te determină să te laşi pradă instinctelor primare, atunci când Întunericul îi este Călăuza Sufetului. Femeia este Yin şi Yang, însă doar ea ştie care îi sunt proporţiile acestei dualităţi.

 

La multi ani! sa fiti iubite

Loving better than others can

“I love you better than him.” spun englezii. Sa ne concentram  putin pe cuvantul “better”. Caci el presupune o evaluare calitativa. Noi zicem, laolalta cu alti latini, “eu te iubesc mai mult”. Ceea ce inseamna ca aprecierea e cantitativa.

Ce inseamna a iubi mai bine si ce inseamna a iubi mai mult? Pe ce punem accent : pe calitate sau pe cantitate?

A iubi mai bine inseamna a iubi lucid. A iubi sanatos, a sti ce iubesti, a vedea limpede. A face bine, a-l hrani pe celalalt, a-l sprijini, a-l ajuta sa creasca. E iubirea in zona ei de lumina, cea care ne toarna apa la radacini si ne umple de fructe mari, rosii, sanatoasa. E latura ei fara lanturi grele care rod pielea si lasa rani urate, de nearatat altora.

A iubi mai mult nu inseamna neaparat ca e si “bine”. A iubi mai mult se scalda adeseori in zona de umbra, de obsesie. Avem impresia ca nutrim ceva, ca impreuna construim, dar nu avem curajul sa lasam lumina zilei sa intre acolo. E adevarat, simtim cu degetele si simturile o vegetatie complexa, cu frunze uriase si radacini contorsionate, dar nu ne vine sa o aratam si altora, o dosim in nopti lungite spre ziua si avem mereu nevoie de narcotice de tot felul ca sa o luam de la capat.

Iubirea “bine” e cea care se sustine singura. Nu are nevoie de carje, de scaune cu rotile si de internari la dezintoxicare. Se tine bine pe picioarele ei si isi arata chipul razator. Aerul in jur e plin de pasari si de cantece.

Iubirea “multa” nu e neaparat asa. Ea intra in competitii absurde si e schilodita mai mereu. Nu scapa cu fata curata din mai nimic. Se impleteste atat de des cu ura, cu respingerea si cu mila incat devine de neseparat de ele, surori bune intru aceeasi mistificare. Bineinteles ca asta nu inseamna ca lipsesc bunele intentii. Din contra. Fiecare ii doreste tot binele celuilalt. Dar le e doar organic imposibil sa contribuie la el. Hotarari sunt luate in fiecare zi si, pana seara, intreg esafodajul se prabuseste intr-un morman de frustrare si de neputinta.

Stiu ca am crescut cu gandul ca, daca iubesti, binele vine si curge pentru celalalt in valuri de nestavilit. Nu-i asa. Oamenii care se iubesc doar “mult”, nu si “bine”, se transforma in heroina pentru celalalt. Binele dureaza doar cat tine extazul, betia si lipsa ratiunii. Restul e doar vanatoare stearpa de naluci, intins de capcane pentru pretexte si gravarea unor scopuri marete. Si sevraje cand se incearca o separare. Sevraje cu pusee de fugit in bratele altora, de agatat de povesti care nu le apartin celor doi, de inlocuire a heroinei cu metadona. O valvataie mare, sustinuta artificial si nesincer. Dar iubire e, slava cerului, e. E multa si proasta.

Va mira? Va mira ca exista o asa alaturare? Cred ca e cel mai des intalnit soi. Nu vorbim mereu limba celuilalt. Nu avem mereu instrumentele potrivite. Si atunci apelam la limbajul semnelor. Numai ca…helas!  multe scapa pe drum intre timp si acolo raman. Ite nedezlegate, fire nedescurcate care se intind pe kilometri si kilometri si niciunul nu are degetele indeajuns de agile incat sa le desfaca. Dar de iubit, ne iubim. MULT!

La umbra iubirii celei “multe” nu creste nimic. E umbra nucului, loc bantuit de iele. Nu zic ca nu e seducatoare iubirea cea multa. Are chipul sulemenit, lenjerii de matase si se intampla sa aiba mese intinse cu bucate zemoase si moi, numai bune sa te infrupti. Dar si indigestia de a doua zi este la fel de sigura. Problema cea mai mare e impresia ca nu poti trai fara dureri si crampe, uitand ca umbli cu buzunarele doldora de analgezice. Si ca ramai cu chipul schimonosit mereu.

Tu cum iubesti? mult sau bine?

De la Sfântul Valentin, la Sfântul Aşteaptă…

Inimioare, perne roşii, jucării de pluş, lenjerie, căni-pereche, prosoape, cele mai frumoase cântece de dragoste, şampoane antimătreaţă, şampanii, pere-n ţuică, şosete, cupidoni, jucării erotice, funde, felicitări, pungi de cadouri, papuci, bomboane de ciocolată, rahat cu miros de trandafir… Ah, deja mi se face rău… Nici n-am scăpat bine de neguţătorii de candele şi pocnitori de sfinte sărbători, că tarabagii de dragoste personalizată au împânzit deja trotuarele până la refuz. Ziua, căci noaptea, de multe ori, aceleaşi trotuare sunt gazdele unor altfel de trăiri… tarifate.

14 Februarie, Ziua îndrăgostiţilor, pare să fi intrat, pe negândite, în subconştient. Precupeţii bifează în calendarul comercial încă o zi de profit. Uriaş, de altfel. Căci ce se vinde mai bine decât dragostea? Există altceva mai de preţ?

Cine a scos dragostea în stradă? Asimilată ca (încă) un import cultural, Ziua îndrăgostiţilor a devenit o sărbătoare comercială, ale cărei semnificaţii occidentale, ce-i drept, se pierd încă dinainte de a se naşte. Trăită, pe alte meleaguri, ca o zi dedicată în exclusivitate îndrăgostiţilor, la români, ziua de 14 februarie păleşte în faţa comercialului şi a obligativităţii sentimentale. Şi, de-i încălcată, adevărate drame apar în rândul „porumbeilor”.

Pe 14 februarie, îndrăgostiţii fac schimb de cadouri şi de felicitări gata scrise, pe care domnişoarele, cu ultime eforturi şi cu buzele perfect conturate, ştanţează pupici pufoşi, dulci, dulci, dulci, ca o amprentă a dragostei. Aşteaptă în schimb bijuterii, excursii romantice, haine, parfumuri, cosmetice, telefoane… Ursuleţii, inimioarele de pluş, bomboanele de ciocolată sau florile au căzut deja în dizgraţie, spre spaima tarabagiilor, care plusează cu oferte: două perechi de chiloţi, la preţ de una! Roşii. Asta da afacere!

Întâmplător, oricine poate iubi. Odată, fetele roşeau la vederea trandafirului ţinut la spate de iubit… Pe atunci, sărutul se fura, iar mângăierile se făceau din ochi. Astăzi, alt fel de dragoste a împânzit firea omenească. Dragostea de avuţie, de vanitate, de goliciune, de mai mult. Dragostea pentru care florile nu-şi mai găsesc rostul, pentru care strânsul de mână a devenit un simplu gest mecanic.

În ambele cazuri însă, finalitatea dorită cu jind a rămas aceeaşi: căsnicia. Ca şi atunci, şi astăzi, tinerele aspirante la un viitor săţios visează la nunţi fastuoase, la care să adune, întru desfătare şi dezmăţ, toate rubedeniile văzute şi nevăzute, spre perpetuarea faimei. Şi ce poate fi mai romantic decât să i se ceară mâna într-o zi atât de încărcată simbolic, în care dragostea pluteşte în aer, o zi care dă aripi, bomboane de ciocolată, ursuleţi de pluş, parfumuri, bijuterii… Însă, de cele mai multe ori… nimic! Şi atunci, Ziua îndrăgostiţilor devine noaptea cuţitelor lungi, iar Sfântul Valentin se transformă în Sfântul Aşteaptă!

If it doesn’t hurt then it isn’t love?

Odată cu primele zile petrecute la grădiniţă, deci pe la vârstă de aproximativ 4-5 ani     ( in cazul meu de la 3 ani ) suntem învăţate că atunci când un băiat ne place el se va comportă fix ca şi când de fapt ne uraste. Ne chinuie, ne trage de păr, ne mai da un şut în fund când are ocazia, ne vorbeşte urât sau râde de noi.

Culmea, picăm în plasă şi deşi visam la perfectul Făt Frumos încă de pe la 3 ani, micul imbecil care se comportă cu noi ca pe front, ne flatează şi ne încânta. 15-25 de ani mai târziu, pentru multe dintre noi relaţiile cu bărbaţii au cam aceleaşi date ale problemei: ei ne cam chinuie şi noi suportăm cu stoicism…în numele iubirii.

Că suntem proiectate genetic să suferim şi să jelim mai mult decât bărbaţii, că ne e frică de singurătate (statisticile demografice arată că suntem ceva mai multe pe această planetă) şi e greu să găseşti un bărbat alături de care să te simţi împlinită se ştie ( ăia buni ori sunt luaţi ori sunt gay). Sunt convinsă că tare ne mai place să ne complacem în situaţii şi în relaţii în care fericirea se da cu porţia şi se plăteşte cam scump.

 

Până la urmă majoritatea dintre noi preferăm băieţii răi, nicidecum pămpălăii, iar relaţiile fără niciun norişor pe cer (incertitudini, aşteptări, frământări sau certuri) parcă nu au farmec, aşa că efectele negative nu ar trebui să ne surprindă… însă totuşi când prea multă suferinţa deja nu mai e iubire ci e un chin la care te supui voit? Când e cazul să spui stop şi să renunţi la el, pentru a te iubi mai mult pe tine?
În cazul bărbaţilor, muuult mai cerebrali , cel puţin din punctul meu de vedere , lucurile sunt simple. Ei au o limită de suportabilitate pe care nu o ating niciodată. E suficient să greşeşti în faţa lor de câteva ori, sau să aibă impresia că ai greşit, pentru ca ei să identifice problema apoi să refuze să îşi mai bată capul cu ea (problema) sau cu tine.
În cazul nostru însă, lucurile se complică. În primul rând, facem prostia fatală să spunem şi să credem că în dragoste nu există orgolii. Apoi, limită suportabilităţii, pentru noi, parcă nu s-a inventat. După ce se umple paharul, poate să dea pe afară mult şi bine, pentru că întotdeauna găsim o explicaţie sau o motivaţie care ne determină să continuăm într-o poveste nu tocmai fericită.
Adevarul e că de multe ori ne place să ne minţim singure şi să ne complacem în situaţii pe care dacă le-am vedea sau auzi la alţii cu siguranţă am avea ceva de obiectat.
Suntem femei frumoase, deştepte, independente financiar, cu educaţie şi carieră, dar acceptăm violenţa fizică sau verbală, acceptăm indiferenţa, minciuna sau egoismul, inchidem ochii atunci când suntem înşelate şi tolerăm situaţii de tipul triunghiului amoros… doar pentru că ne e frică de singurătate şi doar pentru că existe şi momente în care poţi spune, „ uite măi, mă iubeşte! “?

Compromisul in iubire

Sunt oameni care vorbesc despre arta compromisului. Ca si cum ar fi un mare mestesug aici si o fina maiestrie. Ca si cum ar fi dificil de facut un compromis, ca si cum ar fi o munca migaloasa, plina de riscuri.  Compromisurile sunt al dracu de usor de facut. Aluneci in ele usor, pe nesimtite. Nimic nu te zgaltaie, esti ca mereu atipit. E confortabil, e la caldurica, nici nu-ti dai seama cand ti-ai pus manusile de pasla total hidoase, dar protectoare ale compromisului. Asa ca nu! compromisul NU presupune nicio arta...

Iar cel din amor nu face nicio exceptie. S-o recunoastem. Uneori nu putem avea iubirile alea MARI. Alea care ne dau foc intestinelor si le recreeaza a doua zi, pentru a le incendia din nou, spre seara. Nu putem pune mana pe carnea lor, nici macar nu miscam un deget, constienti fiind de imposibilitate, de necuviinta. Si stam cuminti, potoliti. Ne mai strapunge un fior, ne mai curenteaza o emotie, ne mai zdruncina o amintire sau un gand formulat in parti infinitezimale. Dar asta e tot.

In restul timpului insa, cand nu suntem in arsita si nici in zapezile polare, trebuie sa ne aflam totusi undeva. Sa avem, ca vulpile, un culcus. In care sa ne inghesuim cu cineva. In care sa facem cartofi prajiti si sa ne cumparam dvd-uri. Sa ne uitam la filme. Sa facem dragoste si uneori chiar si copii. Toate acestea le facem cu iubirea cea mica. Iubirea aflata la indemana, la capul patului, la masa de pranz, intr-o lista de messenger sau pe un cont de facebook.

Din cand in cand, iesim din viziuna noastra si aruncam o privire cu coada ochiului catre iubirea cea mare. Iubirea cea mare nu traieste in imediata noastra apropiere intrucat ne-ar spulbera, ne-ar mistui. Intre noi si ea, punem iubirea cea mica si multe alte materiale ignifuge, ridicam ziduri inalte din caramizile hobby-urilor si ale amicitiilor. In noptile cu luna plina, cand iubirea cea mica doarme, zgariem cu unghiile zidul cel ignifug. Facem mici crapaturi si verificam starea iubirii celei mari. E tot acolo, toata rosie si palpitand ca o vrabie ranita in mana vanatorului. Rupem coaja de deasupra, punem o melodie si iata, sangeram usor. Cand iubirea cea mica mai are putin si se trezeste, pansam la loc, umplem fisurile si  intrebam daca punem de-o cafea.

Nu va imaginati ca asta se intampla cu mari suferinte. Ne-am invatat, ne-am obisnuit, compromisul e pentru noi ca dansul ala numit in mod misterios “brasoveanca” de la nunti: e nesfarsit si nu trebuie sa fii un mare dansator ca sa-l practici. E chiar accesibil tuturor.

Iubirea cea mica e ca toata lumea: cand dulce, cand amara. Uneori ne cuprinde in brate  si ne leagana atunci cand avem cosmaruri, soptindu-ne “ssst, iubirea mea, sunt aici, totul e bine”. Alteori, ne pune coarne. Exista zile cand ne lasa mici cadouri pe perna si  seri cand ne plange in brate. Exista dimineti cand ne lipeste de un perete si face dragoste cu noi icnind usor si uitand cate un suspin pe umarul nostru.. Poate si iubirea cea mica are propriul ei tratat rusinos, propriul ei armistitiu semnat in vreo tara de mana a treia de care noi nu stim. Si nici nu vrem sa stim caci e clar de ce ne aflam amandoi aici, pe acest pat, in aceste cearsafuri, in acest cocon, in aceasta pasla, care amortizeaza tot, nu-i asa? Dar totul e bine, totul e cum ar trebui, mecanismele functioneaza.

Cu o jumatate de inima speram sa creasca niste buruieni pe zidul ridicat de mana noastra. Sa nu-l mai vedem acolo, sa nu ne mai zgarie pielea noaptea si sa nu ne mai infiga maracini minusculi in palme. Sa uitam de el. Cu cealalta jumatate, plecam in fiecare noapte si mai lipim o caramida, dam o consistenta mai solida mortarului care il leaga.

Si daca ar fi sa mai clacam cateodata si sa atingem, cu un varf de buze, sau doar sa ni se para ca am atins, iubirea cea mare, si daca ar fi sa ne agatam de coada unei comete, tot ne vom intoarce acasa. Si atunci vom vedea, iarasi, si vom primi confirmarea in sinea noastra, cu o jumatate de lacrima si o jumatate de zambet, cat de bine e sa ai si o iubire mai mica dar atat de reala . Totul e bine. Viata merge mai departe….

Abstinenta emotionala

Era odata un om. Un OM! Putea sa planga. Putea sa rada. Dupa cum il incercau sentimentele, iar sentimentele veneau mereu de-a valma sau pe rand. Le facea mereu loc in inima lui.. toate, toate sa vina catre el. Ura. Mult. Iubea la fel de mult. Ba nu. Mult mai mult. Fara sa tina cont de nimic, nici de azi, nici de maine, nici de ieri. Omul nostru dadea naster furiilor. Iubea. Iubea pe cel care il facea sa se simta iubit. Era vultur. Zbura cam sus pentru nasul unora. Era inger. Prea naiv pentru simturile meschine si dorintele egoiste ale unora. Era drac. Era viu si insufletit de mama tuturor dorintelor… Mai trecea si prin crize, ce-i drept. Ca orice om. Avea pasiuni multe care il tineau conectat la “aparatul” numit viata.

Cand se simtea la pamant, accesa butonul cu reconectare automata. Franturi de viata cruda ii curgeau alunecos prin vene. Omul nostru detinea un secret desprins din filozofiile si perceptiile extrasenzoriale ale lumii. Avea puterea convingerii si a autoconvigerii. Prin ultima metoda, omul nostru a ajuns la concluzia ca poate sa miste muntii din loc. Ce-i drept… misca doar dealuri, dar chiar nu conta atata timp cat se declara satisfacut de realizarile sale… Minciuna dupa minciuna, adevar dupa adevar, omul nostru credea tare de tot in ceea ce visa. Si se vedea intr-un viitor apropiat aproape fericit. Fericirea lui se apropia de perfectiune. Intr-o zi, si-a insirat pe masa tot ceea ce avea. Adunate, scazute, inmultite si impartite… nu avea prea multe. Dar nu se intrista. Se avea pe el si o avea si pe persoana iubita. Ce isi putea dori mai mult? Cu efort, rabdare si incredere, restul lucrurilor pe care le dorea aveau sa vina. Omul nostru era in continuare muritorul fericit. Era totul floare la ureche.

Omul nostru ranea multi oameni. La randul lor, si alti oameni il raneau pe el. Dar nu-i nimic. Asa este in viata: legea compensatiei si a ranirii reciproce merg mana in mana, stergand, functionand de minune, fuzionand perfect. Omul nostru a fost insa “ranit de moarte” la un moment dat. Tocmai de catre cel in jurul caruia isi construise intreaga viata. De catre cel pe care l-a iubit mai mult pe lume. O rana superficiala, usoara, mai usoara decat toate ranile pe care le-a cauzat la randul sau, mai superficiala decat multe din cele pe care le-a primit altadata. Omul nostru a suferit insa socul vietii lui. Privea uimit si cauta pierdut cu privirea in stanga si in dreapta. Cu toate tehnicile lui de programare neurolingvistica insusite, omul nostru nu intelegea. Intr-o zi cu ploaie si cu cer intunecat, omul nostru si-a insirat din nou pe masa tot ceea ce avea. Adunate, scazute, inmultite si impartite… omul nostru si-a dat seama… DIN NOU… ca de fapt nu are prea multe. De fapt, nu avea nimic. Nu a avut niciodata nimic….

Asa ca si-a construit ziduri in jurul lui, ziduri in care nimeni nu mai putea patrunde. In interiorul lor, nu era nici bine, nici rau, insa era confortabil. Accesul altora, oricui i-ar fi declarat vreun sentiment, gest sau intentie era interzis. Nu il atingea nimeni. Nimeni nu il ranea. Omul nostru nu se lasa convins nici cand altii, care in incercarea de a-l readuce la viata il numeau las, egoist, mort – viu etc. Nu-si dorea sa fie adus la viata. Pentru ca nu mai putea sa zambeasca. Nu mai putea sa planga. Amorteala sentimentala autoindusa era cea mai sigura strategie de aparare.

Era odata un om, acelasi om, care statea linistit pe o piatra. Tacea. Nu vedea firul de iarba din jurul lui cum ii gadila piciorul. Nu vedea gandacul incercand sa i se urce pe pantof. Nu vedea iarba cum se unduia ca  valurile in jurul sau. Se facea ca nu vede mainile care se intind in jurul sau.

Asa este omul uneori…. Uita sa-si coboare privirea catre lucrurile care duc la regasirea de sine.

Barbatul Toxic

Tu esti acolo pentru el. Intotdeauna. Parca dintotdeauna. Nascocindu-i scuze, cautandu-ti vini, incercand sa te schimbi, minimalizandu-ti identitatea, devenind femeia pe care si-o doreste alaturi, urandu-l pret de o secunda, parandu-ti rau si iubindu-l de doua ori mai mult in urmatoarea, facandu-te ca nu auzi reprosurile, ca nu vezi ca de fapt nu sunteti compatibili, ca iubirea voastra se poate numi de fapt obsesie, o relatie care merge pe o sfoara de care doar tu mai tragi cu dintii.

A trantit usa din nou. Din nou ti-a tresarit inima. Are prostul obicei, in fata caruia tot inchizi ochii, de a te face sa te simti mizerabil. Nici tu nu stii cum, nici el nu pare sa isi dea seama…. Dar maine o sa vina spasit, cu flori in mana, cu ochii tulburi si tristi, incercand sa-ti obtina iertarea. Iar tu i-o acorzi atat de usor… Cum ai putea sa fii suparata, macar o clipa, pe el – barbatul vietii tale, cel care ti-a deschis pentru prima oara cu adevarat drumul iubirii? Ai lacrimi in ochi. Iti dai seama in momentul in care s-au prelins pana aproape de coltul buzelor. Au un gust amar, aproape gustul pe care il are suferinta din iubire.

Te indrepti catre oglinda. Erau vremuri in care oglinda prezenta un chip radiant, cu ochi care sclipeau de entuziasmul si caldura pe care ti-o da fericire. Sunt cam umflati si adancituri prelungi si vinetii le estompeaza din frumusete. Nu-i nimic, putin corector anticearcan, un iluminator de ten si urmele suferintei si ale iubirii or sa dispara intr-o ora, cand trebuie sa te aduni si sa te indrepti catre serviciu. Nu ti-a invinetit ochiul, nu ai pe trup urme ale iubirii sau ale geloziei, plagile tale nu supureaza in vederea tuturor…

Barbatii au curajul de a fugi de iubirile nebune, nesanatoase, femeile sunt lase si le imbratiseaza cu tot sufletul. Este un infern sa traiesti alaturi de un barbat toxic si sa nu ai curajul sa admiti ca de fapt te face nefericita. Sa te trezesti in fiecare dimineata gandindu-te ca poate azi o sa fie mai bine, ca poate maine o sa fii la fel de fericita cum erai la inceput, ca poate poimaine o sa-si aduca aminte sa-si faca timp si pentru rugamintile tale. Cum incepe insa raul frumos? Dansul distrugerii incepe in doi. Raul incepe cu binele, inca din momentul in care i-ai permis sa se infiltreze in viata ta. Barbatul toxic parea barbatul potrivit pentru tine. Odata il numeai barbatul vietii tale…

Parea o personalitate putin dificila si inabordabila, insa intotdeauna te-au atras relatiile care nu ti se ofereau pe tava. Provocarile s-au nascut ca sa fie trecute de o femeie puternica asa cum esti  tu. Doamne, si cat de mult iti placeau gropitele din obrajii lui… Si cum te facea sa razi, in hohote, cu gura pana la urechi, din orice nimic, facand zilele tale mai vesele, mai colorate, spulberand in patru zari monotonia zilelor care semanau prea mult unele cu altele. Si cum reusea sa te faca sa crezi ca intr-o buna zi toate visurile tale or sa devina realitate. Si cand iti spunea ca esti frumoasa, ca nu ar schimba nici un fir de par la tine si ca te iubeste asa cum esti… chiar il credeai. Ochii lui deveneau cea mai puternica confirmare. Niciodata nu minteau. Adormeai in bratele celui cu care faceai dragoste si te trezeai tot in stramtoarea lor, gandindu-te ca poate ai facut totusi ceva bun intr-o viata anterioara daca iti este dat sa traiesti o asemenea fericire.

Dar peste noapte, nu stii cum, nu iti aduci aminte cand, poate din vina lui, dar cu siguranta mai mult a ta, te-ai trezit nefericita. Unele din glumele lui te vizeaza si pe tine. Trupul tau frumos a capatat peste noapte cativa colacei pe abdomen si celulita pe coapse. L-ai iertat prima data cand te-a numit grasa, desi stia ca pentru tine este un subiect fragil, ca te lupti cu dietele de slabire de ani de zile… Nu e prima data cand rade de ispravile tale cot la cot cu amicii sai de bere. Felul tau de a te imbraca pe care il gasea sexy si irezistibil il gaseste demodat si aiuristic. In pauzele de serviciu, incep noile sedinte de shopping. Era timpul pentru o reinventare. Garderoba este plina ochi de haine despre care el considera ca iti vin bine.

Cand ti-a reprosat pentru a treia oara ca petreci prea mult timp alaturi de prieteni si prea putin cu el, ai inceput sa treci prietenia pe planuri secundare. Peste toti si toate, iubirea este prioritatea vietii tale. Din toata puterea si siguranta de sine s-a ales praful. Te simti puternica doar cand ai sprijinul lui. Si dorintele tale nu mai conteaza, conteaza exclusiv ce isi doreste el. O singura data te-a batut gandul de a intrerupe jocul, dar la urma urmei, el este ratiunea ta de a fi. Daca proiectezi putin gandul in realitate te bufneste plansul… Iti concepi viata de una singura? Cum o sa mergi mai departe fara el?… Dintr-o data, traiul zilnic alaturi de el devine suportabil.

Tu esti in permanenta disponibila, dar el nu are niciodata timp sa te asculte. Are probleme in familie, serviciul e o sursa continua de stres, etc.Si timpul petrecut in preajma lui este uneori supliciu si durere, frustrari si nervi intinsi la maxim. Dar in numele clipelor scurte in care obisnuia -inca obisnuieste sa te faca fericita-, stergi totul cu buretele. Preferi uitarea si durerea muta in locul rupturii. Pana cand o sa faci asta? Relatia ta este obosita si respira sacadat, din ce in ce mai greu, la fel ca tine… De multe ori ai impresia ca iti dai viata odata cu ea. Si pana cand ai de gand sa o resuscitezi doar tu?