Fear Factor

S-ar zice ca, din multe puncte de vedere, viata noastra este mai confortabila si mai sigura decat cea a inaintasilor nostri. Nu mai murim de la o pneumonie, tuberculoza se trateaza si ea, noi putem divorta, iar pe barbatii nostri nu-i mai ia nimeni cu forta la razboi. Ma refer acum strict la spatiul european. Prin alte parti, stim ca e mult mai rea situatia.

Cu toate astea, am senzatia ca avem mult mai multe frici decat mamele si bunicile noastre, de exemplu. Nu suntem amenintati de foamete, nu dureaza saptamani pana cand sa aflam daca cineva drag a ajuns cu bine in celalalt capat al continentului, stim ca medicii sunt la indemana si ca majoritatea tratamentelor nu mai presupun dureri de nesuportat. Am rezolvat o parte imensa din motivele de temeri, fobii, nelinisti.

Si am dezvoltat in locul lor altele. Unii ar zice ca e o consecinta fireasca a faptului ca, fiind mai informati, stim mai multe. Inclusiv, ce ne-ar face rau. Ne temem de carnea de porc pentru ca stim ce ravagii cauzeaza organismului nostru grasimile. Ne temem de poluare pentru ca stim cum ne afecteaza sanatatea, ecosistemul, clima, planeta. Asadar, unele dintre frici sunt legitime. 

Cum ramane insa cu celelalte? 

Ne temem de riduri. Cumplit. In fiecare zi, dimineata stam cu ochii larg deschisi si ne analizam fiecare por, fiecare centimetru patrat de piele. In fiecare zi, auzim cel putin cinci reclame pentru produse care ne promit sa lupte eficient impotriva lor. Poate nici nu le-am remarca singure daca n-ar fi voci care ne-ar repeta obsesiv cat e de urat, de trist, de degradant sa ai riduri. Si teama ne este plantata, progresiv, inca din adolescenta.
Ne temem de kilograme in plus. Chiar cand “in plus” inseamna unul-doua. Culmea, nu ni se precizeaza niciodata “in plus fata de ce”. Standardul nu este cel medical, extrem de permisiv cu dieta noastra. E vorba, desigur, de etalonul tiranic al unei estetici greu de atins. Si ajungem sa impartim, in epoca libertatii sexuale si a egalitatii, femeile in slabe si “plinute”.

Ne temem de ceilalti. Ne temem sa ne aratam zonele moi, partile sensibile, vulnerabile pentru ca avem impresia ca simpla lor afisare invita la lovituri. Nu mai plangem in public, ci in colturi. Imbracam si ne confectionam cate o armura in fiecare, pentru fiecare ocazie. Imbratisam diversitatea, dar numai pentru ne este impusa. Altfel, ne temem in continuare de cei de alta religie, alta culoare, alta orientare sexuala de parca toate acestea ne-ar putea fi impusa sau de parca ar fi niste boli contagioase. Ne e teama de perisabilitatea sentimentelor. Ne e teama sa nu fim parasite, abandonate. Tocmai acum cand avem la dispozitie instrumentele pentru a supravietui singure. 

Ne e teama de celelalte. Inainte, exista parca un anumit fel de intelegere tacita. Ne mentineam mai la distanta unele de vietile celorlalte. Acum ne imprietenim mai usor, dar ne si rupem la fel de usor.

Ne temem de batranete. Tocmai acum. Mai mult ca niciodata. Speram parca mai mult ca oricand intr-o utopica impingere a sperantei de viata spre un numar de ani cat mai mare. Maternitatea e amanata pentru ca dam greu drumul din maini “copilariei”. Sigur, ne umplem timpul cu ceva: implinirea profesionala. 

Ne temem de singuratate. Acum, in epoca unei comunicari tiranice. Acum cand putem da stire lumii despre noi orice. Tocmai aici e problema: vorbim toti. Mult, galagios, in imagine, incercand sa ne acoperim unii pe altii. Dar nu mai e nimeni care sa asculte. Singuri in multime – oricat de cliseistic ar suna, continua sa fie un o stare verosimila. 

Ne e teama de lipsa de libertate a altora, conform propriilor noastre standarde, si ne e teama ca modul lor de viata sa nu ni-l afecteze pe al nostru. Si, atunci, ii “eliberam” cu forta. Ne e teama de alte definiri, de alte spatii, de alte legi. Vedeti ce s-a intamplat cu legea care incrimineaza, in Franta si Belgia, purtarea burqa si a niqabului in spatiile publice. Ne-am capatat libertatea de a ne dezbraca si impunem aceasta libertate unora care poate nu si-o doresc. Sau care isi doresc libertatea de a ramane imbracate. 

Permanent invingem o teama si, pentru fiecare dintre aceste victorii, capatam alta in plus. 

Am I right or am I right?

Exista situatii in care restul tacticilor au esuat. Discutiile au ramas fara rezultat, argumentele au disparut in eter, iar problema a ramas fara solutie. Si atunci apare, intr-o lumina stralucitoare, deloc prietenoasa insa, ideea unui ultimatum. Ori e ca mine, ori nu mai e deloc. Ultimatumul este insa o unealta periculoasa in arta negocierii de orice fel.

Mi se pare la fel de periculos cum era in urma cu 200 de ani provocarea la un duel, fara sa tii neaparat sa participi la acea lupta, rugandu-te ca respectivul sa renunte. Sau sa-i pice un bolovan in cap. Sau sa aiba un dramatic accident de trasura sau de calarie. Cu alte cuvinte, daca intentionezi sa dai un ultimatum, trebuie sa fii sigur ca ai suficient curaj incat sa-ti duci “amenintarea” pana la capat. Altfel, in proxime situatii conflictuale, nimanui nu-i va mai pasa de reactiile tale, vei fi catalogat drept un individ slab, fara personalitate.

Am incercat sa gasesc in propria-mi existenta situatii in care sa fi dat un ultimatum cuiva. Grea sarcina. Am dat insa peste cele in care mi s-a dat un ultimatum. La unele am cedat, la altele, nu. Marturisesc ca sunt o fiinta careia ii repugna stridentele de orice fel. Si, din pacate, sunt confruntata cu ele extrem de des.

Se spune despre romani ca sunt un popor pasnic. Va amintiti discursurile acelea “noi n-am atacat niciodata, noi doar ne-am aparat”. Ceea ce se uita este ca, in numele acestei nevoi de a ne apara “tara si nevoile si neamul” am facut aliante rusinoase care s-ar putea sa fie totusi mai condamnabile decat niste porniri belicoase. Agresivitatea exista, asadar, si tot felul de alte metehne, insa nu la nivel declarativ.
Exista o incrancenare care urateste si cele mai frumoase chipuri, dar si cele mai luminate minti.

Stiu ca este greu sa-ti controlezi reactiile mai ales cand esti pus la zid fara prea multe argumente. Cand ceilalti tin sa-si intareasca opiniile cu exemple din alte sfere sau aducand in discutie viata personala, culoarea sosetelor pe care le porti sau marca de tigari preferata. Insa, atunci cand vezi ca nu poti convinge pe cineva, oricat de indreptatita ti s-ar parea propria parere si oricate confirmari ai primi din alte parti, mi se pare mai demn sa te retragi elegant. Atunci cand cobori in noroi, invariabil vor sari stropi si pe tine. Stropi ce nu dispar asa usor cum ai putea crede. Pe taramul ideilor, nu a aparut niciun produs de tip Vanish.

Tinem mult prea mult sa avem dreptate. Obsesia ultimului cuvant este una dintre bolile nationale care ne mananca incet, ca o cangrena, ratiunea si afabilitatea. Am fost martora unor dispute infioratoare. Nu vorbesc doar despre cele vazute la tv, unde interesul electoral, manipularea telespectatorilor si demagogia dicteaza inclusiv patima controverselor. Ci si de cele care se desfasoara intre noi, oamenii obisnuiti. Iar uneori miza lipseste cu desavarsire. Chiar nu primim niciun premiu, nu asteptam nicio recompensa. Cu toate acestea, ne supunem orbeste demonstratiei ca noi avem dreptate, noi si nimeni altcineva.

Vrem prea mult sa ni se dea dreptate. Si ma intreb eu, daca suntem atat de convinsi de validitatea opiniei pe care o sustinem pana la tahicardie si consum exagerat de tutun, atunci de ce mai avem nevoie de validari din exterior? De ce tinem atat de mult la convertirea celuilalt? De ce nu vrem sa ne imbogatim ascultand mai mult? Ceea ce uita cei care se angajeaza in diferite dispute este un fapt banal: cu cat sunt mai vehementi, mai agresivi in expunerea punctului de vedere, cu atat au mai putine sanse.

Caci da…tot urland, surzim de la taria propriei voci. Cand esti prea preocupat sa ridici tonul, de parca decibelii ar trage spuza puterii de convingere pe felia ta de dezbatere, exista un efect secundar nedorit: timpanul este slabit si la tine nu prea mai ajunge nimic din ceea ce universul are sa-ti ofere. Inclusiv argumentele celor cu care dezbati.

Body Language (I)

Cel mai important lucru într-o relaţie este comunicarea. Comunicarea exprimă ceea ce gândim; dar comunicarea nu se rezumă doar la cuvinte, noi comunicăm şi prin gesturi, mimică, voce, poziţia corpului, dar şi distanţa fată de cel cu care vorbeşti. Toate aceste elemente care însoţesc cuvintele, uneori pot fi în contradicţie cu cele spuse şi pot arăta adevăratele gânduri, sentimente.

Limbajului trupului, poate arăta şi atracţia asupra sexului opus. Succesul ţine de priceperea transmiterii semnalelor de atracţie fizică şi de recunoaşterea lor. Femeile recunosc mai multe astfel de semnale şi cu o mai mare rapiditate în comparaţie cu bărbatul. Femeile folosesc mai multe modalităţi de a atrage sexul opus. Unele moduri de exprimare a celor mai fierbinţi dorinţe sunt inconştiente, înnăscute.

Limbajul trupului este o formă reală şi puternică de comunicare. (poate fi aproape imperceptibilă sau uimitor de evidentă). Acesta poate da chiar şi o viziune interioară despre modul în care te priveşte persoana respectivă.

Ladyes, iată care ar fi câteva semne care ne arată că un bărbat ne place:

* buzele întredeschise. Daca lui ii va plăcea ceea ce vede, buzele lui se vor întredeschide automat atunci când îl vei privi pentru prima dată.
* încercă să-ţi atragă atenţia. Pentru unii bărbaţi, acest lucru s-ar putea să însemne o simplă aranjare a nodului de la cravată sperând ca tu îi vei observa gestul. Alţii se transformă în adevăraţi clovni devenind foarte gălăgioşi şi vorbăreţi. Orice mişcare exagerată sau gest înseamnă de obicei că vrea să iasă în evidenţă.
* sprâncenele lui vor rămâne ridicate cât timp vorbeşti. Uşor surprinse, expresia ciudată înseamnă că te găseşte fascinantă.
* se va juca cu nasturii de la haină. Este o activitate deplasată deoarece ţi se va părea puţin nervos, plus o dorinţă inconştientă de a scăpa cât mai  repede de hainele de pe el. Daca îşi va scoate sacoul de tot, înseamnă ca deja îşi imaginează pantofii sub patul tău )
* te va acoperi cu haina sau puloverul lui. El va dori să fie haina ta, deoarece este un gest protector, sexy şi care atestă simţul proprietăţii. Acesta înseamnă: “ce este al meu este si al tău”, ceva ce a fost foarte aproape de pielea lui va fi acum aproape de pielea ta. Haina va mirosi ca el si cu asta începe totul; apoi va mirosi ca tine când i-o vei da înapoi.
* îşi atinge faţa foarte des, în timp ce se uită la tine. Dacă este interesat de tine, îşi va freca obrazul în sus şi în jos cu spatele degetelor, îşi va atinge urechile sau îşi va freca bărbia. Atunci când suntem atraşi de cineva, pielea noastră devine extraordinar de sensibilă. Dacă fumezi, vei trage mai mult din fumul de ţigară. Daca bei, vei bea cu mai multe sorbituri.
* te va ghida punându-şi braţul sub cotul tău sau pe spate în dreptul taliei. Ghidarea braţului nu este doar una din bunele maniere şi o modalitate politicoasă de a te ghida prin mulţime; el vrea să se asigure că ştii cu siguranţă în ce parte te îndrepţi ducându-te acolo unde vrea el. Nu cumva să te scape din ochi :p  De asemenea, vrea să-ţi arate că “are grijă de tine” aşa cum nici un alt bărbat nu o poate face.   Odată cu ghidarea braţului, vor exista o mulţime de atingeri “întâmplătoare”

Next time vorbim despre limbajul trupului la femei